duminică, 27 noiembrie 2011

Sabia sunătoare a bardului

Încă înainte de naşterea lui Iisus Hristos, pe Pământ trăiau oameni, străbunii noştrii; ei se numeau celţi. Pe înţelepţii lor - învăţătorii - ei îi numeau druizi. Până la cunoaşterea lumilor materială şi spirituală, în faţa druizilor se închinau multe popoare de pe faţa Pământului din acele vremuri. În prezenţa druizilor, armatele celţilor nu-şi traseră niciodată spadele din teci.

Pentru a fi desemnaţi într-o poziţie în ierarhia conducătorilor druizi, aceştia trebuiau să înveţe timp de 20 de ani, în mod individual, de la măreţul instructor spiritual, druidul preot. Odată primită consacrarea, pretendentul devenea "Bard". Obţinea dreptul moral de a merge în mijlocul poporului şi de a cânta. Avea puterea de a sădi în oameni lumina şi adevărul cu cântecele sale născute din imaginile şi cuvintele lecuitoare de suflete.

Peste celţi tăbărâră legiunile romane. Ultima bătălie se ţinu lângă râu. Romanii au observat că printre luptătorii celţi se aflau femei cu părul dezlegat. Căpeteniile romane ştiau că, atunci când se vedeau aceste femei, pentru a-i birui pe celţi, ei trebuiau să fie de şase ori mai numeroşi. Deopotrivă, nici romanii care s-au aflat acolo, pe câmpurile de bătălie împotriva celţilor, nici cercetătorii istorici ai zilelor noastre nu au reuşit să înţeleagă motivul. Totul era legat de aceste femei dezarmate cu părul dezlegat şi lăsat pe spate.

Astfel, romanii porniră la luptă cu o oştire de nouă ori mai numeroasă decât cea a celţilor. Bătând în retragere spre râu, pieri astfel şi ultima familie de străjeri celţi. Se aşezară cu toţii în semicerc, în spatele lor, o tânără femeie îşi alăpta la sân micuţa sa fetiţă şi cânta. Cânta tânăra mamă o melodie radioasă şi veselă pentru a nu lăsa tristeţea şi frica să se cuibărească în sufletul micuţei şi pentru a o însoţi doar cu imagini luminoase. Când fetiţa se dezlipi de la sânul mamei, privirile li se întâlniră, femeia îşi întrerupse cântul şi, de câteva ori, cu blândeţe şi alinare, o chemă pe fiica ei "Bard".

Semicercul de apărători se destrămă încet-încet. Pe cărarea pe care se afla tânăra mamă, un tânăr bard cu spada însângerată în mâini îi întâmpina pe luptătorii romani. El se răsuci spre tânăra femeie şi întâlnindu-se din priviri zâmbiră unul celuilalt.

Bardul rănit reţinu romanii până ce femeia coborâ spre râu unde reuşi să o aşeze pe micuţa fetiţă într-o lotcă şi să o împingă în larg.

Bardul însângerat, din ultimele puteri ale voinţei sale, îşi aruncă la picioarele tinerei femei armele sale. Ea ridică spada şi pentru patru ceasuri neîntrerupte se bătu pe strâmta cărăruşă cu legionarii, tăindu-le calea spre râu. Legionarii romani, sleiţi de puteri, îşi dădeau schimbul din când în când.

Căpeteniile romane nu au reuşit să priceapă cum de atât de încercaţii şi puternicii lor soldaţi nu pot nici măcar să-i zgârie corpul tinerei femei?

Ea se bătu patru ceasuri, apoi căzu. Plămânii înseţoşaţi i se aprinseră fără o picătură de apă... Din frumoasele buze crăpate curgea sânge...

Se lăsă încetişor în genunchi şi căzând, reuşi să mai trimită încă un zâmbet stins în direcţia în care se pierdu lotca purtată de apa râului, în care era aşezată micuţa viitoare cântăreaţă-Bard... Şi odată cu ea îşi luară zborul peste milenii cuvântul salvator şi imaginea creată de mama-bard, spre cei ce trăiesc în ziua de astăzi.

Fiica-Bard deveni fată, apoi femeie şi mamă. Ea trăi pe Pământ şi cântă. Cânturile sale dăruiră oamenilor doar emoţii luminoase şi ca o Rază lecuitoare, îi ajutară să alunge înnegurarea din sufletele lor. Multe neplăceri şi privări ale vieţii au încercat să-i sufoce izvoraşul acestei Raze. Forţele obscure invizibile au încercat să se apropie de ea, dar nu au putut să înlăture unicile piedici... care, deja de pe cărare, le-au întâmpinat ostile.

Esenţa umanităţii nu se află nici în trup. Corpul fără sânge al femeii-bard lansă spre veşnicie zâmbetul luminii sufletului său ce oglindea lumina nevăzută a spiritului umanităţii.

Vladimir Megre - Cedrii sunători ai Rusiei (Cartea a doua)