Despre curaj şi vitejie

Când curajosului i-e frică,

el face stâncă din mărgică

şi dacă-şi pierde îndrăzneala

şi îl apucă ameţeala,

eroul gata e de fugă,

aruncă sabie şi glugă

şi-ncălecând pe La-şi-ta-te

-mârţoaga cu potcoave sparte-

ne strigă: ”Unde e în voi Prudenţa”?

Vă va costa Inconştienţa.

Curajul nu era considerat ca virtute decât în cazul când era întrebuinţat pentru apărarea dreptăţii. În Analectele sale Confucius defineşte curajul, arătând ceea ce este contrariul acestei virtuţi, după cum are adesea obiceiul.

"A-ţi da seama de ceea ce este drept, spune el, şi a nu înfăptui aceasta, dovedeşte lipsă de curaj". Punând această maximă înt-o formă pozitivă, ea va suna astfel: "Curajul constă în a înfăptui ceea ce este drept". A se expune la tot felul de pericole, a lupta singur, a se arunca în gura morţii, aceste fapte trec foarte adesea ca acte de bravură. În cariera armelor o astfel de purtare îndrăzneaţă formează ceea ce Shakespeare numeşte "o bravură inutilă".

Această bravură este în mod greşit admirată. În preceptele cavalerismului însă, moartea pentru o cauză ce nu merită acest sacrificiu era considerată ca o "moarte de animal". "A se arunca în focul luptei şi a-şi sacrifica viaţa", spune un prinţ din Mito, "este destul de uşor şi sălbăticia este egală cu inconştienţa".

Însă, continuă el, "adevăratul curaj constă în a trăi când este drept să trăieşti şi să mori numai când este drept să mori", deşi prinţul nu auzise niciodată de Platon, care defineşte curajul: "Putinţa de a deosebi lucrurile de care un om ar trebui să se teamă şi de care n-ar trebui să se teamă".

Distincţia făcută de europeni între curajul fizic şi cel moral a fost admisă de mult de către noi. Care tânăr samurai n-a auzit despre marea bravură şi despre curajul lui Villein? Curajul, înlăturarea fricii, fiind calităţi ale sufletului, care sunt asimilate cu uşurinţă de minţile fragede şi de care pot fi formate prin exerciţiu şi pilde, au fost cele mai populare virtuţi, propovăduite de timpuriu tineretului.

Povestea faptelor militare era istorisită copiilor, înainte ca ei să fi părăsit pieptul mamei lor. Dacă un copil japonez plângea din cauza vreunei dureri, mama sa îl certa în modul următor: "Ce ruşine să plângi pentru o mică durere! Ce o să faci atunci când va trebui să ţi se taie mâna din pricina vreunei răni primită în război? Ce vei face când vei fi nevoit să-ţi faci Hara-Kiri"?

Cunoaştem cu toţii întâmplarea patetică a micului copil de prinţ din Sendai, care spune pajului său: "Priveşte aceste mici vrăbii ce stau în cuib şi deschid ciocurile lor galbene, pentru ca mama lor să le dea viermi de mâncare. Ce fericiţi sunt aceşti pui. Însă pentru un samurai, când stomacul său este gol, este o ruşine să se simtă înfometat".

Pilde de curaj abundă în poveştile pentru copii, deşi istorioarele de acest fel nu sunt deloc singurele mijloace prin care  se caută a se hrăni mintea copiilor, încă de timpuriu cu curaj. Părinţii japonezi bat cu cruzime, îi educă pe copii fricoşi, îi silesc să treacă prin încercări care îndepărtează din ei orice urmă de frică.

Astfel: copii samurailor erau lăsaţi singuri în văile adânci ale munţilor, erau lipsiţi înadins de hrană şi expuşi la frig, fiindcă aceste mijloace erau socotite ca fiind foarte eficace pentru a obişnui pe copii cu rezistenţa. De asemenea erau trimişi la mari depărtări cu scrisori; erau sculaţi înainte de răsăritul soarelui şi trebuiau să se întoarcă înainte de începutul şcolii, ca să-şi facă lecţiile, şi apoi porneau la şcoală cu picioarele goale iarna prin zăpadă. De două ori pe lună veneau împreună în grupuri şi petreceau noaptea fără să doarmă, citind cu voce clară, rând pe rând, diferite poveşti fioroase. Copii făceau pelerinaje la locurile reputate a fi bântuite de stafii, la locurile de execuţie ale condamnaţilor la moarte, în cimitire, şi acestea constituiau distracţiile favorite ale tinerilor. În timpurile când decapitarea condamnaţilor se făcea în public, nu numai că copii asistau la execuţie, dar mai mult decât atât, erau apoi trimişi în timpul nopţii singuri să viziteze locul în care se săvârşise execuţia, trebuind să lase un semn indicat mai dinainte pe capul condamnatului.

Desigur acest sistem, ultra-spartan de a întări nervii, umple de groază şi face să surâdă pe pedagogul modern occidental; îl face să se îndoiască asupra rezultatului, şi să se întrebe dacă acest sistem nu este prea sălbatic şi nu ucide în faşă delicatele emoţii ale inimii.

Pentru a răspunde la aceasta trebuie să vedem şi să cercetăm celelalte concepţii ale Bushido-ului, în ceea ce priveşte curajul.

Aspectul spiritual al vitejiei este manifestat prin linişte, calmul minţii, liniştea fiind "curajul în repaus", adică manifestarea statică a bravurii, după cum acţiunile curajoase sunt dinamice.

Un om cu adevărat curajos este totdeauna liniştit: el nu este niciodată impresionat, nimic nu tulbură seninătatea spiritului său. În focul luptei el rămâne rece, în mijlocul pericolelor el rămâne calm. Cutremurele nu-l fac să tresară.

El îşi bate joc de uragane. Japonezii admiră pe cel care în faţa pericolului morţii rămâne netulburat, pe cel care poate să compună un poem în timpul în care un pericol îl ameninţă sau care cântă în faţa morţii. Această stăpânire de sine, netrădând niciun tremur în scris sau în voce, este considerată ca un indiciu al unui temperament superior, al unei minţi vaste (Yoyo), după expresia japoneză.

Se consideră de către japonezi ca o întâmplare autentică faptul că Ot-Docan, celebrul constructor al castelului din Tokyo, când a fost străpuns cu o spadă, asasinul său cunoscând talentul poetic al victimei, a întovărăşit lovitura sa cu acest cuplet:

Vai cât de mult inima noastră

trebuie să regrete

În clipele acestea

lumina vieţii.

La care versuri, eroul, expirând, a răspuns:

În clipele de linişte

Învăţăm să privim cu dispreţ viaţa.

 Într-o natură curajoasă japonezii găsesc un element sportiv chiar.

Pofte care par serioase poporului sunt considerate ca glume de către un brav. De aceea, în vechile lupte nu era lucru rar ca luptătorii să schimbe între ei cuvinte spirituale sau să se dedea la dueluri retorice. Lupta nu era numai o chestiune de forţă brutală, ci era în acelaşi timp o întrecere intelectuală.

Regretul manifestat de Antoniu şi Octavian la moartea lui Brutus constituie o caracteristică generală a oamenilor viteji. Kenshin care a luptat paisprezece ani cu Shingen, auzind de moartea adversarului său, a plâns cu hohote pierderea "celui mai bun dintre duşmanii săi". Acelaşi Kenshin a dat un exemplu înălţător omenirii în tratamentul acordat lui Shingen, ale cărui provincii sunt situate într-o regiune muntoasă, departe de mare şi care au depins de provinciile Hojo din Tokaydo, mai ales în privinţa alimentării cu sare. (În Japonia nu există mine de sare. Toată sarea necesară alimentării populaţiei se extrage din apa mării). Prinţul din Hojo dorind să-l distrugă, deşi nu era în război declarat cu Shingen, a oprit orice transport de sare.

Kenshin aflând de situaţia grea în care se găsea inamicul său şi fiind în măsură să obţină sare din propriile sale provincii extrăgând-o din apa mării, a scris lui Shingen că după părerea sa prinţul de Hojo a comis un act condamnabil şi că el, Kenshin, deşi era în război cu Shingen, a poruncit totuşi supuşilor săi să-i procure sare atât cât va dori, adăugând: "Eu nu mă lupt cu sare, ci cu sabia", cuvinte care se pot compara cuvintelor lui Camilus: "Noi romanii nu ne luptăm cu aur, ci cu fier".

Nietzsche a caracterizat parcă sufletul samuraiului japonez, când a scris cuvintele: "Să fii mândru de duşmanul tău, numai atunci succesul duşmanului tău va fi şi succesul tău propriu".

Într-adevăr bravura şi onoarea militară cer să avem ca duşman în război numai pe acei ce sunt demni să fie amicii noştrii în timp de pace.

Bushido, Codul Samurailor, Inazo Nitobe